Raluca Botez, cea mai importantă lecție primită de la Mircea Albulescu: „în meseria asta trebuie să ai stomac de struț” EXCLUSIV

EXCLUSIV

Pe Raluca Botez o puteți vedea jucând la Teatrul EXCELSIOR în „Interzis sub 18 ani”, „Arlecchino și pierdutele iubiri”, „Jucării pierdute”. Este pasionată de dans și de designul costumelor de teatru, are experiență în film și este recunoscătoare pentru fiecare întâlnire cu publicul, depre care vorbește pe larg în acest interviu.

SPECTACOLA: Cine ești tu, Raluca?

RALUCA BOTEZ: Începem în forță! Cine sunt eu?! Bună întrebare! Un spiriduș, un copil, un clovn într-un trup de femeie de 41 de ani; o bezmetică, o zăpăcită deghizată într-o persoană responsabilă și matură; o introvertită ascunsă într-o extrovertită. O sălbatică sociabilă. O serioasă neserioasă. O conștiincioasă extrem de leneșă.  Brânză bună în burduf de câine. Am două viteze: râd în hohote - și cine m-a auzit pe viu, știe ce spun. E marcă înregistrată, s-au întors cunoscuți pe stradă să se uite după mine când mi-au auzit râsul - sau plâng de înec corăbiile. Ca ăia mici. Nu există cale de mijloc. Am două pisici pe care le ador, Miranda și Elefteria, maidaneze get-beget (#adoptdontshop), soț, părinți, soră și pe Ani, dădaca mea. De, burgheză de mică. Ei sunt averea mea. Nu avem timp, că altfel ar fi trebuit să povestesc și despre celelalte, adică despre Adnana, Botez și mai proaspăta Baltag. Sper să nu se supere pe mine. Da, suntem mai multe.

SPECTACOLA: Care este cea mai arzătoare dorință pe care o ai?

RALUCA BOTEZ: Să joc cât mai mult. Să-mi fac meseria. Să am parte de proiecte care să mă ajute să cresc, să mă solicite, să mă provoace. Să întâlnesc oameni care să investească în mine, să mă modifice, ACELE ÎNTÂLNIRI despre care tot citesc! Să nu-mi mai fie teamă să mă arăt așa cum sunt. Să-mi las fricile acasă. 

SPECTACOLA: Cum ai simțit acești ani, în care un spectacol sold-out este considerat cel care se joacă la 30% din capacitate? Cum se vede de pe scenă acest procent?

RALUCA BOTEZ: Am jucat ani de zile în Teatrul independent, unde se întâmpla să fim 4 pe scenă și 4 in sală sau noi mai mulți pe scenă decât cei din sală… Și să fie niște reprezentații excelente. Mereu mă gândesc că omul ăla a ales să vină să mă vadă pe mine în loc să iasă la o bere sau la un film sau să stea acasă în fața televizorului. Cam cât de tare e chestia asta?! Că m-a ales pe mine? Cea mai tare! Așa am resimțit și aceste reprezentații pandemice, cu restricții. Am fost și sunt extrem de recunoscătoare pentru fiecare reprezentație, pentru fiecare spectator din sală. Țin minte că la Giurgiu, la Teatrul Tudor Vianu, când am avut premieră în toamna lui 2020, după nici nu mai știu câte luni de nejucat pe scenă, când m-am uitat în sală prin gaura din cortină, înainte de a incepe spectacolul, și am văzut publicul, m-a bușit plânsul. - V-am zis că plâng! - De preaplin, de bucurie. Și la aplauze, care nu se mai opreau, pentru că și ei avuseseră atâta nevoie să fie în sala de teatru și erau atât de fericiți că în sfârșit sunt acolo, m-am trezit țipând: „Ne-a fost dor de voi! Vă iubim!” Nu-mi stă în fire să am astfel de efuziuni în general. 

SPECTACOLA: Ce ai și nu vrei să ai?

RALUCA BOTEZ: Operație la genunchi. Și perioadă de recuperare à la longue, care vine la pachet cu multe frici. Mă rog, e și asta o experiență care mă îmbogățește ca om. Sau îmi zdruncină nervii și mai tare. 

SPECTACOLA: Ce rol nu ai accepta niciodată?

RALUCA BOTEZ: Nu cred că există. Cred că înveți din orice experiență. Nu aș accepta niciodată să joc în producții îndoielnice, de slabă calitate, ceva ce pleacă la drum ca fiind o „șușă”, ceva ce pune la îndoială inteligența și educația publicului și a mea. Sau ceva în care nu cred. But, never say never. Nu știi cum te duce viața și la un moment dat ești nevoit să faci și lucruri pe care în mod normal nu le-ai face. 

SPECTACOLA: Care este primul sfat pe care l-ai primit, în relația ta cu Scena?

RALUCA BOTEZ: Primul-primul nu mai știu care a fost, dar există unul care m-a însoțit de-a lungul timpului și pe care trebuie să recunosc că nu l-am înțeles din prima. Eu am crescut în „Pod”, la domnul Cătălin Naum. Aveam 15 ani, de-abia intrasem la liceu, eram proaspăt rasă în cap și cu gânduri de a face regie și sculptură - în '95 eram destul de revoluționară cu dorințele mele, feministă fără să știu că sunt feministă, cele două meserii fiind considerate meserii pentru bărbați în acele vremuri -, când am ajuns la Teatrul Studențesc Podul, la domnul Naum, care m-a și deturnat, de altfel. Și dumnealui avea această vorbă fabuloasă: „Fii generos în A PRIMI”. Încerc să mă ghidez mereu după această vorbă, nu doar pe scenă, ci și în viața de zi cu zi. Avem tendința de a ne pune mereu scut, ne apărăm și nu lăsăm să ajungă la noi informația sau sfatul sau indicația și astfel nu ne dăm voie să ne modificăm, să evoluăm. E atât de important să-ți lași urechile și sufletul deschise cu adevărat!

SPECTACOLA: Știu că ai urmat cursuri de balet clasic. A existat și visul de a deveni balerină? Dacă da, când și de ce l-ai spulberat?

RALUCA BOTEZ: Am făcut balet timp de 5 ani, de la 6 la 11 ani, undeva în Cotroceni, cu doamna Nina Simian. Mergeam de două ori pe săptămână și de-abia așteptam să ajung acolo. Mă ducea tata cu mașina, iar din clasa a doua am început să merg singură cu metroul, noi locuind în Militari.
În clasa a IV-a s-a pus problema încotro să o apuc dintr-a cincea: Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, unde îmi doream eu, sau Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, unde era sora mea deja. În cele din urmă, părinții au ales Tonitza pe principiul că știu deja drumul și profesorii. Deci nu mi-am spulberat eu visul, ci mi-a fost spulberat. Nu regret nicio clipă anii petrecuți în Tonitza, a fost o școală minunată și mi-am câștigat două prietene pe viață. Iar cu dansul am mai avut ocazia să mă întâlnesc, respectiv să lucrez în facultate cu Florin Fieroiu pe zona de teatru-dans, apoi să mă angajez în 2004, la un an după ce terminasem facultatea, la Orion Balet, compania condusă de Sergiu Anghel, unde am performat timp de doi ani, până la desființarea companiei, atât ca actriță, cât și ca dansatoare, ba chiar și ca designer de costume pentru două spectacole. Am mai lucrat și cu alți coregrafi cum ar fi Elena Zamfirescu, Krisztina de Chatel, Sandra Mahvima, Arcadie Rusu, plus în nenumărate workshop-uri și masterclass-uri la care am mers. Totuși, există regretul că nu am dansat pe cât de mult mi-aș fi dorit și aș fi putut. Cel mai frumos compliment primit din zona aceasta a fost de la mama unei colege, dansatoare în Orion Balet. Venită la o reprezentație în care aveam și text, i-a spus fiicei sale după spectacol: „ce bună actriță e dansatoarea aia!”


„E FOARTE BINE SĂ NU AI EMOȚII”


SPECTACOLA: În ziua spectacolelor ai un ritual anume de pregătire?

RALUCA BOTEZ: La început de drum eram paralizată în ziua spectacolului, nu puteam face nimic, de multe ori nici nu mâncam toată ziua. Dar, cu cât am înaintat în vârstă și am căpătat experiență, m-am mai relaxat. E ca la sportivi. Cu cât te antrenezi mai mult și participi la diverse competiții, cu atât devii mai sigur și nu te mai lași copleșit de emoții. Pentru că știi ce ai de făcut. Plus o întâlnire revelatoare cu Irina Iordăchescu în culise la nu-mai-știu-care spectacol la Operă, când, văzând-o relaxată înainte de intrarea în scenă, am întrebat-o plină de uimire: „Tu nu ai emoții?!”. Mi-a răspuns simplu: „Nu, nu am de ce, știu ce am de făcut. Plus că emoțiile mă încurcă, mă împiedică să cânt cum trebuie”. A fost un mare „oau” în mintea mea atunci, parcă mi s-a deschis o altă lume, o altă perspectivă, brusc. Cumva fusesem educați în felul ăsta încă din școală, că TREBUIE să ai emoții, altfel nu e bine, înseamnă că nu ești acolo, adevărat. Nimic mai greșit. E foarte bine să NU ai emoții, că de cele mai multe ori te paralizează și îți consumă toată energia și atenția. Trebuie să intri cu bucurie în scenă, nu cu frică. Bucuria de a fi pe scenă am învățat-o de la Dana Voicu. Tot după școală. Nu am văzut pe nimeni care să intre cu mai mare bucurie și chef de joc și joacă în scenă ca Dana, pur și simplu să se lumineze scena atunci când apare. Dar am divagat de la subiect. Ritualul depinde de complexitatea rolului și a spectacolului pe care îl am în seara respectivă, diferă de la rol la rol la rol, de la spectacol la spectacol. Dar acum mănânc totuși, că e mai neplăcută partea în care simți că leșini pe scenă.

De la profesorul meu, Mircea Albulescu, am învățat următorul lucru: „spectacolul se joacă de trei ori. Înainte de spectacol - când citești, repeți textul, faci traseul, în timpul spectacolului - când ești pe scenă, și după spectacol - când stai și revezi cu ochii minții tot traseul parcurs”

SPECTACOLA: După ce coboară cortina, cât timp te mai „bântuie” personajul?

RALUCA BOTEZ: De la profesorul meu, Mircea Albulescu, am învățat următorul lucru: „spectacolul se joacă de trei ori. Înainte de spectacol - când citești, repeți textul, faci traseul, în timpul spectacolului - când ești pe scenă, și după spectacol - când stai și revezi cu ochii minții tot traseul parcurs”. De aceea, nici nu sunt foarte fericită să dau ochii cu oamenii care vin în culise după, pentru că sunt încă pe alt canal, am nevoie de un timp să mă „depresurizez”. Mai ales în cazul rolurilor care dau cu mine de toți pereții și îmi smulg inima din piept, mai ales atunci nu vreau să văd pe nimeni. De aceea, mi-am făcut și un obicei de a pleca ultima din cabină, mă întind la maxim cu demachiatul, dezbrăcatul de costum și îmbrăcatul în civil. Draga de Nico (cabiniera noastră minunată pe care o avem la EXCELSIOR) poate confirma că plec ultima. Uneori nu pot să dorm noaptea, ori de prea multă adrenalină că a ieșit bine, ori de ciudă că am ratat nu-știu-ce moment sau nu am zis bine nu-știu-ce replică. Aș putea spune că mă cam bântuie, acum realizez!

SPECTACOLA: Lasă-ți aici un gând pe care să îl citești peste zece ani. 

RALUCA BOTEZ:  Sper să fi fost blândă viața cu tine în acești 10 ani, dragă Raluca, iar tu să-ți fi păstrat lumina și să te fi schimbat doar în bine.

SPECTACOLA: Cui nu te-a văzut jucând niciodată până acum, în ce rol i te recomanzi?

RALUCA BOTEZ:  Păi, în mai multe. Cel mai la îndemână și posibil de văzut este Mama lui Lulu din „Interzis sub 18 ani”, la Teatrul EXCELSIOR, spectacol care a intrat în al șaselea an de existență deja și care face în continuare lumea să fie cu lacrimi în ochi la final. Apoi, Sabina Wurmbrand din filmul „Sabina - Tortured for Christ - The Nazi Years”, film care a avut premiera în America în noiembrie 2021 și ar fi trebuit să aibă și în România, dar s-a amânat din cauza situației sanitare și a restricțiilor de la noi. Domnișoara Cucu din „Steaua fără nume”, dacă s-ar relua vreodată, și Mary Doul din „Hăul Sfinților”, dacă apuc să mă recuperez în timp util cât se mai joacă acest spectacol, ambele producții fiind ale Teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu. A! Și în „Neapărat Caragiale!”, ca Veta, Zița Casandrița și Zița barocă, unde eram absolut delicioasă (am martori!), tot la „Tudor Vianu”, dar nu se mai joacă de vreo două stagiuni, din păcate.

SPECTACOLA: Care este experiența artistică în care ești convinsă că ți-ai depășit limitele?

RALUCA BOTEZ:  Cu siguranță cele două spectacole pe care le-am montat: „Pic și aventurile sale” și „Derbiul campionilor”, ambele producții ale Teatrului „Tudor Vianu”. Le-am făcut pe toate, de la text, scenariu, regie, costume, scenografie, coregrafie, chiar și muzică pe alocuri, până la partea de producție, cel puțin la primul, unde m-am dus și am cumpărat și cărat cu cârca costume, elemente de décor etc. A fost un exercițiu foarte bun. Mi-am dat seama că pot să fac mult mai mult decât credeam. Totul e să fiu aruncată în bazinul cu apă adâncă, pe urmă vine de la sine. A, am și jucat în ele! Și nu din vreo pornire de grandomanie, ci ca să pot fi plătită. Altfel, ca actriță, cu siguranță în Mary Doul din „Hăul Sfinților”, în regia Antonellei Cornici. După cum, cu multă generozitate scria Cosmin Crețu - la momentul respectiv partenerul meu de scenă și directorul teatrului - înainte de premieră: „În Hăul Sfinților, Raluca Botez râde, plânge, cântă, dansează, țipă, se bate, face cât pentru cinci roluri! Și o face bine! Fără nicio îndoială, Raluca Botez ESTE Mary Doul!” Am iubit-o - și încă o iubesc - enorm pe Mary. Cred că a fost prima oară când nu mi-am dat voie să-mi fie frică, să mă las copleșită de teamă. Nu aveam timp, iar dificultatea rolului îmi solicită toată energia și atenția. Să joci o cerșetoare oarbă, un om al străzii, vulnerabil, fragil, expus pericolelor mereu și cu toate acestea, o femeie puternică, solară, cu inima cât Casa Poporului, nu e chiar la îndemână, dar e o șansă extraordinară! Nu mai vorbesc de efortul fizic și de cel vocal. În prag de premieră am fost la un pas de a-mi pierde vocea. Cât despre faptul că jucam o oarbă, ajunsesem să nu mai văd pe bune în jurul meu când eram pe scenă, eram izolată mereu în lumea mea, în lumea lui Mary, chiar și atunci când nu se repeta cu mine. În culise, la fel. Iar când ieșeam în pauza de masă, realizam pe trecerea de pietoni, după nerăbdarea șoferilor, că mă mișc extrem de încet. Efectiv nu puteam să ies din acel ritm, care nu era al meu, ci tot al lui Mary. Of, ce dor mi s-a făcut de ea!

SPECTACOLA: Care este rolul care te pune în cea mai frumoasă lumină?

RALUCA BOTEZ: E greu de spus. Dinăuntru lucrurile se văd altfel. Plus că sunt mai multe (iar!). Dar am să mă opresc asupra Sabinei Wurmbrand. Undeva la finalul lui 2016 dădeam un casting pentru un film – docudrama, mai exact, unul dintre puținele castinguri de film date de altfel. M-am întâlnit cu situația foarte interesantă de a întruchipa un personaj real, pe cineva în carne și oase. Așa că m-am pus pe studiat înainte de casting, evident. M-a izbit din prima imaginea ei. Semăna teribil cu bunica mea dinspre tată! Mi-a fost limpede după privirea pătrunzătoare și zâmbetul cald ce fel de om fusese. Apoi, prin tot ce au trecut, ea și Richard Wurmbrand, cât au pătimit în perioada comunistă, m-a făcut să mă gândesc la familia mamei, care a fost deportată în Bărăgan (mama avea 1 an și 8 luni când au fost deportați). Era încă ceva care ne lega. Deși din punct de vedere al asemănării fizice și al felului de a fi mi s-a părut mult mai potrivită pentru rol colega cu care rămăsesem în finală, am luat castingul cu o anumită replică, cu felul în care am gandit-o și spus-o. Regizorul a fost surprins, iar cei de la Vocea Martirilor, fundația înființată de Sabina și Richard Wurmbrand, cei care apucaseră să o cunoască au zis: „Da! Așa era Sabina!” Era o replică mai degrabă de Lady Macbeth decât de cineva care și-a închinat viața în numele credinței: „Nu am nevoie de un soț laș”. Eu am investit-o cu toată căldura de care am fost în stare, cu toată asumarea a tot ce urma să vină, pușcărie, canal, persecuții pentru amândoi. Și de aici a început o foarte frumoasă aventură numită „Tortured for Christ”. În februarie 2017, în prima zi de filmare, intram la minus câteva grade în apă, scena de la Canal, apoi înghețam și mai tare în următoarele zile în casa neîncălzită în care am filmat interioarele. Patru zile de filmare am avut atunci, povestea fiind axată pe Richard, interpretat absolut minunat de Emil Măndănac, iar la finalul lor, John Grooters, regizorul filmului, m-a lăudat și mi-a mulțumit în fața întregii echipe pentru colaborare, iar în particular mi-a spus că își dorește foarte mult să mai lucrăm împreună și se gândește serios să scrie și povestea Sabinei și să facă un film despre ea. Am zâmbit recunoscătoare, dar neîncrezătoare. De prea multe ori nu s-au materializat proiecte ajunse în faze mult mai avansate, d-apoi ceva care era doar la nivel de idee... Dar iată-ne la început de 2020 pornind lucrul la „Sabina”! După 3 ani! A fost o experiență uluitoare! Am filmat prima parte până să explodeze Covidul și lumea să se oprească în loc. Apoi am crezut că nu îl mai terminăm, echipa fiind din America, granițele închise, restricții peste restricții. Într-un final am reușit să îl terminăm în septembrie, în loc de mai. Au venit cu dispensă și într-o formulă restrânsă. „The heart of the gospel is forgivness” este mesajul filmului. Ce poate fi mai frumos ca mesaj decât iertarea? Iar traseul personajului, de la tânăra studentă la Sorbona, sigură pe ea, atee, amatoare de petreceri, care nu își dorea copii, la persoana care a ajuns pe urmă, cineva care ș-a riscat viața pentru a-i salva pe cei în nevoie, iar în final să îl ierte pe cel care i-a omorât familia...e OAU! Pur și simplu OAU! Iar faptul că primesc mesaje din America de la spectatori care îmi spun că au plâns la scena iertării, cum de altfel mi-au spus și cei din echipa de filmare de aici, după ce s-a făcut o proiecție internă, îmi dă încredere că am făcut o treabă bună. A! Mi-a plăcut enorm să conduc un Mercedes din 1937! Și să mă plimb cu trenul regal! 

SPECTACOLA:  Care este „lucrul” care te descurajează în profesia ta?

RALUCA BOTEZ: Tot de la profesorul Mircea Albulescu am mai învățat ceva: „în meseria asta trebuie să ai stomac de struț”. Sau că e „o meserie de orgoliu”. Ei, partea asta nu cred că mi-a reușit. Eu cred în continuare cu tărie că teatrul se poate face doar împreună, că este muncă de echipă, că trebuie să avem grijă unii de alții, că fiecare trebuie să-și facă cât mai bine bucățica sa, care să ducă la crearea acelui întreg. Și pe teren nu e chiar așa. De multe ori. Nu ar trebui să existe „lasă, că eu mă scot” sau „nu e treaba mea” sau „lasă că merge și așa”. Și asta pe mine mă descurajează. Am o amintire cu mine plângând în toaleta de la Green Hours (proaspăt absolventă, lucram la Teatrul Act „Viața lui Helge” în regia Theodorei Herghelegiu) și spunându-i lui Theo: „Eu credeam că teatrul e altfel!”. Nu suport funcționarii. Cei care vin la teatru de parcă îi obligă cineva. Sau nu știu cum să facă să se eschiveze. Doamne, ai cea mai frumoasă meserie din lume și tu te plângi că nu vrei să fii acolo? Nu pot să înțeleg sau să tolerez așa ceva, îmi pare rău!

SPECTACOLA: Ești actriță a Teatrului EXCELSIOR. Un teatru totuși tânăr... cu o tradiție de puțin peste 30 de ani, care în ultima vreme a început să conteze tot mai mult în universul cultural. Pentru actori, a devenit o miză să joace pe scena Teatrului EXCELSIOR?

RALUCA BOTEZ: Destinul meu s-a întrepătruns cu cel al EXCELSIOR într-un mod bizar. La 15 ani debutam pe scena... Teatrului EXCELSIOR în examenul de licență al lui Annemary Ziegler! Atunci l-am văzut prima oară pe viu pe Ion Lucian și am fost puternic impresionată. Se întâmpla în 1996. 14 ani mai târziu, în 2010, luam castingul, dintre 300 de candidați, la același EXCELSIOR și tot în fața maestrului Ion Lucian. Așadar, pot spune că l-am văzut cum crește, cum se transformă, cum capătă forță și identitate. Categoric că vrei să joci la EXCELSIOR! Se întâmplă niște producții fabuloase, vin regizori de top, trupa este excelentă, oameni tineri și pasionați, ce să vrei mai mult?! 


„NU AM AVUT TIMP SĂ DEZVOLT PREJUDECĂȚI”


SPECTACOLA:  Se spune că în profesia ta, puterea de a admira te ajută să îmbogățești valențele pe care le ai. Pe cine ai admirat? Pe cine admiri?

RALUCA BOTEZ: Nu știu dacă admirația este cea care te ajută, ci mai degrabă empatia. Dar poate că nu am înțeles eu sensul afirmației? De admirat, cred că admir multă lume. Cred, nu știu! Dana Voicu, de la care am învățat bucuria de a fi pe scenă. Ion Lucian, un adevărat boier care ridicat două teatre și sunt recunoscătoare că am avut șansa să îl întâlnesc și să-l ascult povestind. Mircea Băluță, pentru că, pe lângă talent și seriozitate, este un coleg generos și atent la partenerii săi și cu grijă și respect pentru întreg, deși i-ar fi așa de ușor să fie mereu în centrul atenției, dacă ar vrea! Cosmin Crețu pentru felul în care i-a atras pe giurgiuveni în sala de teatru, făcând spectacole de stradă, mergând în licee la orele de dirigenție și vorbind cu elevii, înființând Școala de teatru, etc. Colin Firth, de la care am învățat puterea vulnerabilității, a fragilității. Meryl Streep că e extraterestră. Mă încurcă tare cuvântul ăsta, dacă stau să mă gândesc. „A admira”… Plus că e aiurea că pomenesc acum doar pe o parte dintre cei pe care ii admir. A! Categoric îmi admir părinții! Pentru felul în care ne-au crescut și s-au zbătut pentru noi, pentru mine și sora mea. Cum ne-au susținut fără rezerve în tot ce am vrut să facem. Da, pe ei îi admir cel mai mult! Și pe soțul meu, pentru tot ce e și că mă suportă!

SPECTACOLA: Care este prejudecata pe care ai avut-o despre Actorie și pe care experiența ți-a demolat-o?

RALUCA BOTEZ: Nu știu, chiar nu știu. În afară de plânsul de la Green și „eu credeam că teatrul e altfel!” chiar nu îmi vine nimic în minte. Straniu. Poate și că am ajuns totuși foarte devreme în mediul ăsta, la 15 ani, nu am avut timp să dezvolt prejudecăți. Am luat-o ca atare, că e foarte multă muncă și că totul începe cu spălatul podelei pe care urmează să lucrezi - chiar făceam asta în „Pod” la domnul Naum. 

SPECTACOLA: În relația cu Teatrul, cu Actoria, cine pe cine alege? Profesia pe om sau Omul se zbate până cucerește profesia?

RALUCA BOTEZ: Hehe. Of! Greu de răspuns. Cred că depinde de fiecare, de destinul fiecăruia. În cazul meu, relația a fost tare sucită. Ca pe Facebook, „într-o relație complicată". Mai întâi a părut că m-a ales El pe mine, apoi m-am simțit abandonată de nenumărate ori, parcă nimic nu se lega și nimic nu creștea. Ca Meșterul Manole - ce construiam peste zi, se năruia peste noapte. Am avut momente când am renunțat, obosisem să o tot iau de la capăt, și m-am apucat să muncesc altceva la o agenție de casting, apoi la Operă, dar aceste episoade nu m-au făcut decât să îmi dau seama că nu pot trăi fără meseria mea. Pur și simplu nu pot. E ca și cum mi-ai cere să nu mai respir. E imposibil! Așa că am ajuns să fiu recunoscătoare pentru fiecare moment petrecut pe scenă și să mă ghidez după vorbele Ninei Zarecinaia: „Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă”.



Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Spectacola și pe Google News

Autorul articolului: Georgiana Ioniţă | Dată: 28 ian, 16:53 | Categorie: Teatru - Opera
Get it on App Store Get it on Google Play