ANDREEA HRISTU: „Oamenii, indiferent de vârstă, au nevoie de povești” EXCLUSIV

SPECTACOLA: Lenina Crowne în „Minunata Lume Nouă”, Profesoara în „Missouri Sky”, Marchiza în „Familia Addams”, Anastasia în „Cenușăreasa” sunt rolurile pe care le interpretezi în această stagiune la Teatrul EXCELSIOR. Care a fost rolul cel mai greu de „îmblânzit”, de asumat, de înțeles?

ANDREEA HRISTU: Toate aceste roluri îmi sunt dragi și joc cu mare plăcere spectacolele din care fac parte, din motive diferite, dar cel mai provocator a fost Lenina Crowne. Nu eram la prima colaborare cu Catinca Drăgănescu, regizoarea spectacolului, ceea ce ar fi trebuit să ușureze procesul, însă nu m-am așteptat să fiu distribuită în rolul unei Juliete futuriste. Mă consideram mai degrabă o actriță de forță și, deși sunt conștientă de trăsăturile mele fizice, nu am urmărit niciodată ca acestea să dicteze alegerile mele repertoriale. Lenina a fost o reală provocare, ca să nu spun zbatere, personajul s-a „așezat” în mine abia cu trei zile înainte de premieră, când am primit costumul. După care s-a făcut liniște, în sensul acela bun al cuvântului.

SPECTACOLA: Mama, tatăl tău, bunicul, mătușile și unchii și sora ta mai mare – ingineri. Tu – actriță. Erai în liceu când ai descoperit Teatrul. Totuși, cum se face că l-ai ales ca plan de carieră?

ANDREEA HRISTU: Aș minți dacă aș spune că am încercat să evit această profesie. Mai degrabă m-am jucat de-a alte domenii în clasa a XI-a, când toți elevii serioși se hotărăsc la ce facultate să dea anul următor. Am cochetat cu medicina, am dat la Limbi Străine ca back-up, inginerie știam sigur că n-o să fac, era deja „luată” în familie. Am fost mereu conștientă că aș putea face orice și am ales domeniul care mă atrăgea și care mă provoca cel mai mult. Mi-am dorit să-mi placă ceea ce voi face în viață. Sunt foarte mândră și mulțumită de alegerea mea.

SPECTACOLA: Spuneai, într-un interviu: „nu prea m-am întâlnit cu camera de filmat”. Te-ai gândit să o cauți tu? 

ANDREEA HRISTU: Da, am și făcut asta. Dar am rămas cu un gust amar. Nu legat de experiența de pe set, echipele cu care am lucrat au fost minunate. Însă toată povestea din spate riscă să fie extrem de dezamăgitoare. Sunt actriță profesionistă de mai bine de zece ani și cred că îmi pot permite să nu mai accept orice condiții. Însă abilitatea de a-ți citi contractul înainte de a-l semna și eventual a solicita o negociere, nu neapărat legată de onorariu, este considerată de multe ori o aroganță revoltătoare. În astfel de situații, prefer să îmi păstrez respectul de sine. Cu toate astea, sunt conștientă că și Filmul, ca și Teatrul, se întâmplă ca urmare a unor întâlniri ce țin de providență, așa că ușa e în continuare deschisă.  

SPECTACOLA: Crezi în forța modelelor în această profesie? Te-ai format admirând pe cineva?

ANDREEA HRISTU: Cred că nu putem trăi fără modele, sunt repere esențiale încă de când venim pe lume. Însă maturizarea, inclusiv cea profesională, ne provoacă la o transformare și la o rafinare a modului în care percepem și înglobăm în propria viață aceste repere. Personal, nu pot spune că m-am ghidat de admirația pentru o anumită persoană, însă recunosc influențele care m-au format: curiozitatea și respectul pentru educație al tatălui meu, generozitatea mamei, deviza liceului pe care l-am absolvit, „litteris et virtuti”, care s-a reflectat în calitatea profesorilor pe care i-am avut și ale căror principii și valori le-am adoptat. Mai departe, am încercat să mă bucur și să învăț câte ceva din fiecare întâlnire pentru a mă dezvolta din punct de vedere profesional. E un proces continuu. 

SPECTACOLA: Ai urmat atât cursurile Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca – Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Actorie, pentru licență, cât și cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală „I.L. Caragiale” – București, pentru masterat. Sunt universități de elită în România. Ai observat însă diferențe între studenții bucureșteni și studenții clujeni?

ANDREEA HRISTU: Firește că sunt, altfel n-ar mai exista acea rivalitate între școli, iar asta face ca subiectul să fie unul delicat. Nu sunt în măsură să dau verdicte, însă din experiența personală pot spune că cele două cicluri de învățământ s-au dovedit complementare în parcursul meu educațional. Mediul de la Cluj mi-a fost prolific din perspectiva disciplinei, a rigorii și a lucrului susținut, iar la București m-am bucurat de libertatea procesului creativ, de proiecte diverse și de întâlniri care au generat oportunități profesionale importante. Toate aceste aspecte sunt esențiale în profesia noastră. Masteratul de Pedagogie Teatrală, pe care îl voi termina anul viitor la UNATC, m-a provocat să-mi dezvolt o nouă optică asupra procesului educațional artistic. Din această poziție obiectivizată pot spune că studenților, oricare ar fi facultatea pe care o urmează, nu le lipsește talentul, dar acesta nu este suficient. Modul în care „profită” de oportunitățile celor trei ani de studii se dovedește de cele mai multe ori decisiv pentru parcursul lor profesional.

„ACTORIA ARE O DIMENSIUNE EXPERIENŢIALĂ EXTREM DE PREGNANTĂ”

SPECTACOLA:  Ce nu dobândește în Facultate un Actor, oricât de buni ar fi profesorii?

ANDREEA HRISTU: Actoria are o dimensiune experiențială extrem de pregnantă și implică un efort personal fantastic. Adică tot trebuie să te dai singur cu capul de pereți până înțelegi cu adevărat ce-ți spun profesorii, oricât de minunați ar fi ei. Și, de obicei, asta ia ceva timp, trebuie să îmbrățișezi perspectiva faptului că vei greși, mult. Ceea ce e minunat. Cred că mindset-ul este esențial în meseria asta. Dacă un profesor îți poate cultiva curiozitatea sau rigoarea, nimeni nu îți poate da libertatea de a încerca, disponibilitatea și creativitatea trebuie cultivate individual. 
  

SPECTACOLA: Ești actriță a Teatrului EXCELSIOR: Cum a fost întâlnirea ta cu această scenă și ce înseamnă acum pentru tine? 

ANDREEA HRISTU: Cu scena Teatrului Excelsior m-am întâlnit în 2016 odată cu „Bambi” în regia lui Attila Vizauer, la care am lucrat cu Vava Ștefănescu și Ioan Gyuri Pascu. Era o bucurie de spectacol, atâta doar că eu voiam să fiu o căprioară și am primit rolul de coțofană, „că nu mai e alta ca tine”. Mă rog, l-am luat ca pe un compliment. În 2017, am intrat definitiv în echipa teatrului. Mulți dintre colegii mei vorbesc despre un sentiment de liniște ca urmare a acestui moment, pe care îl împărtășesc și eu. Cu certitudine, aspectul financiar a contribuit la această siguranță, însă pentru mine are legătură cu stabilitatea profesională fără de care e foarte dificil să te dezvolți ca artist. Suntem un colectiv foarte închegat care lucrează bine împreună, și mă refer la toate departamentele, nu doar la cel artistic, iar acest lucru care se reflectă în spectacolele Teatrului. E frumos când ți-e drag să mergi „la muncă”.

SPECTACOLA: Cânți la violoncel și flaut. Muzica e o pasiune pe care ai studiat-o la nivel avansat sau e „doar o joacă”?

ANDREEA HRISTU: Mi-aș fi dorit foarte mult ca muzica să fi avut un loc mai... central în viața mea. Din păcate, anii '90 în care am copilărit eu au fost mai puțin generoși cu oportunitățile. Flautul de lemn l-am studiat în școala primară, dar nu am avut un apetit pentru muzica tradițională pentru a continua, însă mi-am creat o bază muzicală. De violoncel m-am apropiat la maturitate, mi se pare un instrument cu al cărui sunet vibrez la unison. Sunt însă destul de exigentă când vine vorba de „instructor”, e probabil defect profesional. La fel cum ai nevoie să fii pe aceeași lungime de undă cu regizorul ca să lucrezi cu succes la un spectacol, cred că e esențială compatibilitatea cu profesorul. Încă nu l-am găsit pe cel potrivit, așa că deocamdată încerc să-mi păstrez nivelul studiind singură.

SPECTACOLA: Care este rolul care te pune în cea mai frumoasă lumină?

ANDREEA HRISTU: Ana din „Missouri Sky”. Deși textul este scris de un tânăr adolescent (a fost piesa câștigătoare a concursului New Drama în 2017), Victor Morozov ne-a surprins pe toți cu profunzimea ideilor sale și complexitatea personajelor pe care le-a creionat, iar universul scenic imaginat de regizoarea Silvia Roman a dat naștere unui spectacol care încă se joacă cu casa închisă, la aproape 4 ani de la premieră. Uneori ne și mirăm că se întâmplă asta! Dincolo de povestea unei întâlniri marcante, cred că publicul vine să vadă acest spectacol pentru că se identifică cu cele două personaje, problemele lor sunt familiare. În rolul Anei mă confrunt cu dificultatea de a face față unui sentiment copleșitor al pierderii de sens, aparent doar profesional, dar de fapt și personal. În cazul ei, alinarea vine din pasiunea pentru lectură pe care o împărtășește cu Sebastian, iar această întâlnire îi dă puterea să meargă mai departe. E ca în viață, de fapt. 

„MI-E FOARTE GREU SĂ MĂ VĂD DREPT O ACTRIȚĂ COMICĂ”

SPECTACOLA: În ce tipologie de personaj nu te regăsești deloc?

ANDREEA HRISTU: Mi-e foarte greu să mă văd drept o actriță comică. Nu mi-e teamă de ridicol, însă genul acesta poate aluneca foarte ușor în penibil și de aceea am nevoie de un regizor în care să am încredere că dirijează lucrurile din afară cu simț scenic. Am avut parte de astfel de experiențe și m-am bucurat de ele, dar au fost mai rare. E grea comedia.

SPECTACOLA: Care este cea mai importantă întâlnire din cariera ta de până acum?

ANDREEA HRISTU: Sunt o norocoasă, am avut multe. Una dintre cele mai importante a fost cu regizorul Mihai Măniuțiu. Am lucrat în doar trei săptămâni la „Antigona”, un spectacol atât de puternic. A fost ca o transă, repetam 10-12 ore pe zi, totul era foarte intens. Știa foarte bine ce voia de la spectacol și asta mi-a dat încredere și o libertate fantastică. A fost o experiență foarte specială.

SPECTACOLA:  Joci și în spectacole pentru copii. Ai putea să alegi „definitiv” genul acesta de producții și să renunți la spectacolele pentru „oamenii mari”?

ANDREEA HRISTU: Cred că problema se pune oarecum greșit și limitativ. În primul rând, la spectacolele pentru „oameni mari” vin și copii, la spectacolele pentru copii vin și oameni mari. Granița dintre cele două tipuri e destul de difuză. Oamenii, indiferent de vârstă, au nevoie de povești, spuse într-un mod mai realist sau mai teatral, cu acțiunea plasată în zilele noastre sau în universul unui basm. În plus, uităm uneori că și copiii sunt de fapt oameni mari în devenire, care au nevoie realmente să înțeleagă viața așa cum este ea pentru a putea funcționa în interiorul ei mai târziu. Limitarea asta le face rău în primul rând lor, dar și actorilor. Diferențierea „pentru copii”/„pentru adulți” a generat o disociere atât în privința interpretării, cât și a atitudinii de lucru, iar asta are un efect nociv asupra tuturor. Din punctul meu de vedere, eu joc în spectacole. De teatru. Atât. 

„MI-E GROAZĂ DE MEDIOCRITATE”

SPECTACOLA: Care este cel mai frumos compliment profesional pe care l-ai primit?

ANDREEA HRISTU: Complimentele nu mă flatează atât de mult încât să aibă o importanță pentru mine. Mă bucur însă când oamenii cu care lucrez mă apreciază ca fiind „profi”. Respectul lor și încrederea că servesc spectacolele în care joc sunt mai valoroase decât orice compliment.

SPECTACOLA: Te-ai îndoit vreodată de vocația ta?

ANDREEA HRISTU: Bineînțeles, cu atât mai mult cu cât nu mi-am dorit doar să fiu actriță, ci o actriță bună. Mi-e groază de mediocritate. Într-o meserie în care gradul de control asupra produsului artistic depinde de atât de multe variabile (producător, regizor, echipă, buget și, de ce nu, noroc), mă străduiesc mereu să fac tot ce ține de mine ca la final să pot fi mândră, măcar de partea mea. 

SPECTACOLA: Ești o femeie frumoasă. Cât de importantă e frumusețea în Teatru?

ANDREEA HRISTU: Ar fi o ipocrizie să spun că nu contează, însă frumusețea are foarte multe aspecte. Se spune că depinde de ochii celui care privește și cred asta, la fel cum cred că fiecare om are o frumusețe specifică, chiar și dacă ne referim doar la trăsăturile fizice. Magnetismul unui actor ține prea puțin de aceste trăsături. Personal, nu m-am văzut multă vreme ca fiind frumoasă. Inteligentă, puternică, expresivă – da. Nu am căutat niciodată să mă folosesc de frumusețea mea fizică pe scenă, mi se pare superficial și neinteresant.

SPECTACOLA: Tocuri sau pantofi sport?

ANDREEA HRISTU: Amândouă, la momentul potrivit. Sau din contră!

SPECTACOLA: Pizza sau ciocolată?

ANDREEA HRISTU: Nu înțeleg întrebarea. De ce „sau”? Pizza, ciocolată și toate celelalte! 

SPECTACOLA: O plimbare cu Luna, cățelușa ta, sau un somn strașnic până mai târziu?

ANDREEA HRISTU: Știu că artiștii au reputația de a avea o viață haotică și boemă, însă nu e deloc cazul meu. Sunt destul de matinală, rar se întâmplă să mă trezesc mai târziu de 8-9. Și ador ieșirile cu Luna, viața e mult mai colorată și distractivă de când o am pe ea. Și mă lasă să și dorm mai mult, dacă e nevoie!

SPECTACOLA:  Andreea este....?

ANDREEA HRISTU: ... un om ca toți oamenii. Sau diferită. Nu știu. Ce contează?

SPECTACOLA: Un mesaj pentru publicul tău...

ANDREEA HRISTU: Veniți la teatru. În perioada asta haotică și complet bizară cred că ne-am dat seama cu toții cât de important e să fim împreună unii cu alții. Întâlnirile online nu vor putea înlocui niciodată interacțiunile directe, la fel cum nici arta transmisă digital nu creează aceeași experiență profund umană ca spectacolul din sala de teatru. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Spectacola și pe Google News