Paul Olteanu, Mind Architect: Primii doi ani de viață ne formează emoțional. Cele 4 stiluri de atașament în relații

Paul Olteanu, Arhitectul Minții, captură video Europa FM
Descriere foto: Paul Olteanu, Arhitectul Minții, captură video Europa FM

Paul Olteanu, Mind Architect, trainer și coach specializat în neuroștiință, explică în ce fel ne influențează primii doi ani de viață și cum ajungem să avem un anumit stil de atașament în viața de adult, în funcție de modul în care am fost îngrijiți de părinți. 

Paul Olteanu, Mind Architect, vorbește, într-un podcast de la Europa FM, despre complexitatea creierului nostru și despre modul în care primii doi ani de viață ne influențează modul în care ne comportăm ca adulți. 


Primii doi ani din viață contează disproporționat de puternic. Metafora „călăreți elefanți”, și anume, echipa aceasta de sisteme decizionale, din capul nostru.

Teoria atașamentului propune următorul aspect, care a fost validat și răzvalidat și psihologic, și Neuro științific: Noi avem un sistem de memorie care se cheamă memorie implicită sau inconștientă, care este activ din ultimul trimestru de sarcină. Noi nu ne naștem cu acte în regulă și o parte din creierul nostru, în speță elefantul, ia notițe.

Elefantul învață prin repetiție și asociere, de exemplu, dacă înveți să mergi pe bicicletă, nu mai uiți. Înveți să conduci, nu mai uiți. Pentru că orice merge în sistemul acesta de memorie, nu se uită. 

În primii doi ani din viață, din interacțiunea cu îngrijitorii noștri semnificativi: mamă, tată, elefantul învață o matriță despre cum să se uite la relații, matriță pe care o aplică tuturor relațiilor viitoare”, a explicat Paul Olteanu în cadrul podcastului de la Europa Fm. 

De ce nu e bine să lași copilul să plângă

Paul Olteanu spune că nu este ok să lăsăm copilul să plângă și că aceast comportament poate avea efecte dramatice asupra psihicului acestuia.

„Nu numai că nu este ok, dar asta produce niște pagube psihologice care se repară după aceea în ani de terapie”, spune acesta.  

„copilul te manipulează”

„Dragilor, ca un copil să te poată manipula, principiul legat de creierul lui e ca el în capul lui trebuie să poată să simuleze capul tău, ca părinte și să zică dacă eu fac x, tata o să facă y, dacă eu tușesc, nu mă duc la școală, dacă eu strănut, îmi dă atenție.Înainte de vârsta de 3 ani și jumătate, copiii au serioase dificultăți în a face treaba asta, iar dacă vorbim de primul an din viață, capacitatea lui de a simula mintea altuia, care se numește teoria minții, nu funcționează. În primii doi ani, dacă țipă e bine să mergem la el pentru că nu se alintă, nu vrea să te manipuleze. E puri și simplu o reacție firească pe care o au toate mamiferele. Dacă te uiți la un cățel pe care îl iei de lângă figura de atașament, țipă. Și este fundamentat în biologia noastră În structuri foarte primitive”, a explicat arhitectul minții. 


Mind Architect: Stilul de atașament sigur 

„Dacă în momentul în care copilul țipă după atenție, mâncare, îi e rău sau orice altceva, are un îngrijitor care răspunde consistent și consecvent: copilul țipă, îngrijitorul merge,în memoria asta implicită, care ia notițe brute, simple, nu complexe, nu cu nuanțe,  se produce o asociere care spune că e ok să te bazezi pe oameni, e ok să te atașezi, e ok să te aștept la ajutor și ok să trăiești conexiune umană. Acesta se numește stilul de atașament sigur.

Stilul de atașament este acesta dezirabil în care în viața de adult dacă îl ai instalat pe acesta duce la un adult care e capabil să trăiască conexiuni în relații, are nevoie de interacțiune umană și de contact cu alții, e confortabil și cu distanța, într-o relație de cuplu este omul care poate să îți dea spațiu când și dacă ai nevoie, pentru că a învățat timpuriu, inconștient, în niște structuri foarte primitive, că atunci când am nevoie, ești lângă mine dar nu trebuie să stai tot timpul lipit de mine, acesta este stilul sigur”, spune acesta. 

Mind Architect: Stilul de atașament evitant


„Dacă copilul a fost lăsat să țipe nu se duce nimeni la el, copilul cu cheia de gât, cum este cazul unora dintre noi născuți puțin înainte de 89, acolo ce se întâmplă: dacă copilul petrece mult timp singur și nu pe nu primește atenție sau grijă din partea figurii de atașament, se instalează ceea ce se numește stilul de atașament evitant. Copilul are un model timpuriu care înțelege că este singur pe lume: nevoile tale sunt doar ale tale, tu trebuie să te îngrijești de ele, nu te aștepta să vină cineva, nu te aștepta la ajutor.

În viață adultă, oamenii cu stilul evitant sunt persoanele care  când intră între-o relație, sunt cu un pas în afara ei, au prietenii, de multe ori numeroase, dar superficiale,nu primesc cu adevărat oamenii în universul lor intim sau apropiat. Pentru că este o asociere timpurie între a te atașa și abandon. 

Faptul că nu a venit nimeni când țipam sau foarte greu după ce țipam zeci de minute sau ore,a scris o linie de cod care pe mine mă predispune să anticipezi că o să fiu abandonat în relații.

Și dacă nu mai vreau să mai simte abandonat vreodată, nu mă mai atașez.”, a emai explicat Paul Oleanu. 

 

Mind Architect: Stilul de atașament Anxios


„Copilul țipa, cerea afecțiune, cerea atenție, iar îngrijitorii când veneau, când nu veneau, erau inconsistenți. Când veneau, când nu veneau sau dacă veneau, veneau cu multă anxietate. Aceștia sunt părinții cu `Puneți căciula, nu pune mâna pe aia, ai grijă`. Deci părinții care ei înșiși trăiau multă anxietate în jurul copilului și acolo copilul a creat o sudură sau o asociere că relațiile sunt bune și atașamentul este ok, dar imprevizibile.

Iar în viață adultă, asta dă naștere partenerilor de viață geloși și posesivi, nesiguri în relații, care se așteaptă că oricând poate să se întâmple ceva rău, pentru că acesta este modelul pe care l-au învățat în primii doi ani”, arată expertul.

Mind Architect: Stilul de atașament Dezorganizat

„Al patrulea stil se numește dezorganizat și este foarte rar. Acesta se întâmplă atunci când copilul a avut un îngrijitor abuziv, violent. Sunt situațiile acelea când cea mai mare sursă de liniște și securitate, care e în mod biologic este părintele, devine simultan cea mai mare sursă de amenințări. Vorbim de părinți care erau poate alcoolici, părinți care erau violenți fizic. Iar în situația aceasta se produce un paradox biologic în creierul copilului care spune: eu în relații am învățat că în egală măsură trebuie să mă duc către ele - Cu asta venim toți. Toți căutăm conexiune, suntem mamifere, iar mamiferele trăiesc în grup- dar, în experiența aceea particulară de viață, eu am învățat că apropierea față de figura de atașament este simultan și cel mai mare pericol. Iar oamenii care au stilul acesta dezorganizat, în general, și-l pot recabla dacă merg la psihoterapie. Terapia ajută la toate stilurile nesigure. Adică am anxios, evitant și dezorganizat, dar dezorganizatul are cea mai mare rezistență, pentru că acolo, în egală măsură, ții oamenii la distanță la început și apoi, când intri în relație, trăiești multă anxietate. Are cumva ce e mai rău din cele două stiluri nesigure”, a spus el. 

„Vestea bună este că indiferent ce stil ai, mai ales dacă sunt nesigure, te poți recabla.

Vestea provocatoare este care recablarea stilului de atașament se întâmplă între un singur fel: trăind relații cu oameni care se poartă cu tine întru un mod sigur, adică nu poți, dacă ai un stil evitant, să înveți să ai încredere în oameni și să te atașezi fiind singur. Trebuie să intri între o relație cu un partener care să îți arate ceva diferit față de ce ai  învățat în primii ani. Stilul de atașament se reglează din experiențele trăite. O cercetare spune că durează aproximativ cinci ani”, a concluzionat Paul Olteanu.



Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Spectacola și pe Google News

Autorul articolului: Veronica Mavrodin | Dată: 29 ian, 12:55 | Categorie: Vedete
Get it on App Store Get it on Google Play