Actrița Oana Predescu, despre „urâtul” și „frumosul” din viață și din teatru / EXCLUSIV

EXCLUSIV

Actrița Oana Predescu, un tânăr talent al Teatrului Românesc, povestește, în exclusivitate pentru Spectacola, cum a fost drumul ei spre scenă.

Oana Predescu s-a născut pe 3 septembrie 1990, în Târgoviște. A studiat Universitatea Naționala de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Arta Actorului: Studii de Licență – promoția 2016 și Studii Materale – promoția 2018. Înainte de Facultatea de Teatru, Oana studia Istoria, deși talentul actoricesc fusese remarcat încă de pe băncile liceului. A renunțat la Istorie pentru a-și urma visul de a deveni actor, iar astăzi încântă publicul pe scena de la Excelsior. 

 

SPECTACOLA: Ai descoperit lumea teatrului în liceu și ai avut chiar parte de aplauze la scenă deschisă. Cum ai ajuns să îți descoperi talentul actoricesc?

Oana Predescu: Încă de mică simțeam că am o înclinație spre această meserie. Eram un copil dezinhibat, jucăuș, energic. Imitam vocea și atitudinea oamenilor pe care îi întâlneam sau a celor pe care îi vedeam la televizor. Bunica îmi citea foarte multe poezii iar eu eram fascinată, ajunsesem să le rețin, iar apoi să le recit. Deja aveam un repertoriu bogat. Cred că prin mimetism am ajuns să descopăr acea latură ușor histrionică, ludică, iar, când am avut șansa să o etalez, m-am simțit în elementul meu.

 

 

SPECTACOLA: Ai luat calea teatrului ceva mai greu, deși ai avut contact cu scena teatrului și aveai validarea că ești un talent, ai urmat Facultatea de Istorie. Ce te-a deteminat să mergi în direcția aceea și cum ai găsit curajul să schimbi macazul și să dai la UNATC?

Oana Predescu: Este o poveste destul de lungă. Ca să rezum, când eram în anul III la Facultatea de Istorie a Universității București, un prieten foarte drag mie a văzut o înregistrare cu spectacolul meu din trupa de teatru a liceului. Deja îmi încolțise un gând să încerc la actorie, dar aveam nevoia de o confirmare puternică. Istoria mi-a plăcut și îmi place, dar simțeam că nu aș putea face o carieră în acest domeniu. Instinctul îmi spunea că nu acesta este drumul meu. După ce prietenul meu a văzut acea înregistrare ponosită cu prestația mea, mi-a zis, cu o siguranță vehementă, că trebuie să dau admiterea la teatru, argumentându-mi de ce. Am dat, am intrat.

 

SPECTACOLA: A fost dificilă trecerea?

Oana Predescu: Trecerea nu a fost dificilă pentru că, din prima zi în care am intrat pe porțile UNATC-ului, parcă tot trecutul se ștersese, asemenea unui reset de calculator. Straniu, dar așa a fost. Am simțit că locul meu este acolo și nu în altă parte. În schimb, la început, aveam o oarecare stângăcie, timiditate, frică de penibil, atunci când venea vorba de lucrul la clasă. Mă consola faptul că nu eram singura în acea situație. Încet, încet, am început să-mi înfrânez temerile și am intrat în joc. Am făcut eforturi mari să-mi depășesc blocajele, piedicile mentale pe care singură mi le puneam, și am început să mă las purtată de tot acel proces splendid al formării unui actor. Pot spune, fără pic de exagerare, că m-am născut a doua oară.

 

 

SPECTACOLA: Faci parte acum din echipa Teatrului Excelsior. Ești distribuită și în musicaluri. Cât de importantă este vocea în teatru? Este obligatoriu ca un actor să poată cânta, sau asta vine ca un bonus? Se poate antrena vocea?

Oana Predescu: Este important pentru un actor să dispună de cât mai multe mijloace și instrumente de lucru. Vocea poate fi un mare atu, dar nu cred că este obligatoriu pentru un actor să știe să cânte. Până la urmă, actoria, așa cum eu o înțeleg, se bazează pe capacitatea actorului de a da viață unor persoane sau entități care, altminteri, ar râmâne doar cuvinte moarte, așternute pe hârtie. Imaginația și cuvântul rostit sunt cele care definesc meseria de actor. Dar cântul sau dansul sunt instrumente foarte utile, iar cei care dispun de ele sunt, fără îndoială, privilegiați. Desigur că vocea se poate antrena, dar nu oricum. În primul rând, urechea muzicală și ritmul ar trebui antrenate, apoi vocea propriu-zisă. Sunt un cumul de lucruri de care trebuie să ții cont, iar un îndumător potrivit personalității și nevoilor tale va ști să te ghideze cel mai bine. Depinde, desigur, ce nivel de performanță îți dorești să atingi. Cu cât aprofundezi mai mult, cu atât lucrurile devin mai complicate, dar dacă îți place și perseverezi, vei fi pe zi ce trece tot mai bun.

 

„Talentul este asemenea unei glande care funcționează doar atunci când o întreții”

 

 

SPECTACOLA: Care este „ritualul de îngrijire al talentului”? Mai ales în vremuri ca cele pe care le traversăm, când am avut perioade lungi de inactivitate. Cum se „menține în formă” actorul?

Oana Predescu: Talentul este asemenea unei glande care funcționează doar atunci când o întreții. Ca să răspund și mai concret, nu poți să-ți dai sema daca ai sau nu talent, dacă nu lucrezi în sensul dictat de dorințele tale. Pentru un actor, nu doar acțiunea fizică definește această rutină de „întreținere” a talentului, ci și gândul într-o direcție sau alta. O plimbare pe stradă pe lângă oameni străini – să le observi chipurile, grimasele, mersul, și ăsta poate fi un exercițu, să stai singur într-o cameră întunecată, preț de câteva minute, doar tu cu gândurile tale, și acesta poate fi un exercițu. Și câte și mai câte...

 

SPECTACOLA: Voi ați reușit ceva impresionant în pandemie! Ați pus pe picioare un spectacol fabulos, fără să v-o ceară nimeni. Ați repetat ore, zile în șir, iar rezultatul este fantastic. De ce „Urâtul”? Care este povestea acestei piese și care este motivul pentru care ați ales-o?

Oana Predescu: „Urâtul” este un spectacol născut tocmai din nevoia acută de activitate. Eram în plin lockdown, când colegul meu Alex Popa m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau să încep niște lecturi pe textul lui Marius von Mayenburg, alături de el, de Dan Pughineanu, Matei Arvunescu, sub îndrumarea regizorului Mădălin Hîncu. Fără nicio ezitare, am zis da. Am stat zile, săptămâni în șir la masa de lectură, nu aveam niciun orizont, în sensul în care nu știam dacă piesa va vedea luminile rampei, pur și simplu ne întâlneam, citeam, discutam, râdeam, a fost o atmosferă de lucru foarte plăcută, mai ales că nu aveam, la momentul respectiv, nimic de pierdut, nimic de câștigat. Ulterior, lucrurile au început să se contureze, am ajuns la scenă, am încropit un decor hiper-minimalist cu obiecte de recuzită găsite prin teatru și, treptat, am construit fiecare scenă în parte, ca mai apoi să ridicăm un spectacol întreg. Am avut o vizionare și am primit ok-ul final: spectacolul intră în stagiune.

Colegul Alex Popa a ales acest text, el fiind și un foarte bun cunoscător de limbă germană, deci, el știe cel mai bine de ce „Urâtul” lui Mayenburg.

SPECTACOLA: Care este mesajul pe care doriți să-l dați mai departe prin acest spectacol?

Oana Predescu:  Nu v-aș putea răspunde precis la această întrebare, din simplul motiv că mesajul, așa cum ajunge el la fiecare spectator în parte, este unul foarte subiectiv. Vă pot spune, în schimb, de ce să vină lumea la acest spectacol: pentru că este comic, pentru că este dramatic, pentru că, într-o oră și 15 minute vor fi purtați printr-un carusel de emoții diverse și intense, pentru că tematica este actuală, pentru că este este rodul unei frumoase prietenii.

SPECTACOLA: Ce reprezintă pentru tine urâtul?

Oana Predescu: Urâtul este tot ceea ce urăsc: ipocrizia, falsitatea, lipsa de empatie, lipsa de bun-simț, tupeul violent, parvenitismul, lenea, plafonarea, incultura etc. etc. etc.

 

SPECTACOLA: La ce piese de Teatru ne mai inviți în această perioadă?

Oana Predescu: La „Urâtul”, desigur, în regia lui Mădălin Hîncu, la „Familia Addams”, în regia lui Răzvan Mazilu, la „Arlecchino”, în regia lui Enrico Bonavera, la „Cenusăreasa”, în regia lui Eduard Jighirgiu și, spre finalul anului, cel mai probabil, la „Opera de trei parale” de Bertold Brecht, în regia aceluiași Răzvan Mazilu, toate producții ale Teatrului Excelsior București. 

Autorul articolului: Georgiana Ioniţă | Dată: 17 sep, 16:47 | Categorie: Vedete
Get it on App Store Get it on Google Play